Am urmărit și eu, cu stupoare și tristețe în suflet, “manifestul” pe care trupa Taxi împreună cu alte 33 de persoane publice l-au realizat împotriva construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Mirarea mea a fost amplificată nu atât de cei care au răspuns invitației de a lua parte la o astfel de acțiune, cât mai ales de momentul ales pentru un astfel de demers: catedrala este finalizată în procent de peste 50%, iar finanțarea ei este realizată acum din surse proprii ale Bisericii Ortodoxe Române (după ce guvernul a hotărât să suspende alocarea de fonduri de la bugetul de stat pentru cultele religioase). Prin urmare, nu am putut să nu mă întreb: qui prodest? dar, mai ales, ce ar trebui făcut, în viziunea semnatarilor acestui “act artistic”: să dărâmăm ceea ce s-a construit deja, cu eforturi atât de mari sau să lăsăm construcția nefinalizată, ca atâtea altele care împânzesc deja peisajul Capitalei?

Este evident că se încearcă distragerea atenției publicului larg, ușor influențabil, de la problemele autentice ale societății românești și canalizarea nemulțumirilor / frustrărilor asupra Bisericii Ortodoxe Române, așa cum s-a întâmplat și în cazul tragicelor evenimente de la Clubul Colectiv. Biserica este un țap ispășitor ideal, având în vedere aversiunea crescândă a poporului din ce în ce mai secularizat, mai orientat către o axiologie dictată de criterii pecuniare. Momentul lansării acestei melodii nu este însă întâmplător: el a fost precedat de publicarea, de către Secretariatul de Stat pentru Culte, a situației centralizate a locașurilor de cult din România la 31 decembrie 2015. Potrivit acestei statistici, doar 37.9% dintre locașurile de cult construite după evenimentele din 1989 aparțin Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, raportul în cauză scoate în evidență și o altă discrepanță notabilă: deși 86.45% dintre români se declară creștini-ortodocși (conform recensământului din 2011) numai 59.89% din totalul locașurilor de cult sunt biserici ortodoxe. Astfel, o biserică ortodoxă deserverște, în medie, aproximativ 1.200 de români, ceea ce este insuficient, situația fiind și mai critică în București unde 6.000 de locuitori ai Capitalei sunt arondați unei parohii. Astfel de evidențe trebuiau desigur contracarate și acest lucru nu putea fi realizat decât prin readucerea în discuție a subiectului – atât de controversat – al Catedralei Mântuirii Neamului.

Textul melodiei, aparent neglijent, fără rimă sau ritm, este de fapt bine gândit conținând inexactități teologice și informații detaliate selectate discreționar din care transpare intenția vădită de manipulare a românilor, obișnuiți să preia pe tavă tot ceea ce li se oferă, fără a se mai documenta și fără a încerca să le treacă prin filtrul unei gândiri critice, personale.

1. Opinia personală potrivit căreia “Dumnezeu preferă lemnul…” conține – deși nu este evidentă – o ofensă la adresa divinității. Potrivit credinței creștin-ortodoxe, Fiul lui Dumnezeu, întrupat în timp, la “plinirea vremii” (Galateni 4, 4) a fost răstignit pe o cruce din lemn pentru restaurarea ontologică a umanității aflate într-un proces continuu de degradare ființială, odată cu neascultarea protopărinților. Pătimirile – care au culminat cu moartea – au fost pline de suferință, aceasta fiind resimțită în chip real de Mântuitorul Iisus Hristos în calitatea Sa de Om adevărat. În perspectiva apropierii acestor momente, El se roagă Tatălui: “Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!” (Matei 26, 39). Ca atare, lemnul Crucii, deși pentru cei care se mântuiesc este “puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18), din punct de vedere istoric, pentru Dumnezeu Întrupat, a însemnat umilință și durere și, prin aceasta, nu a fost o preferință ci o necesitate asumată. De asemenea, a afirma că “Dumnezeu preferă spațiile mici…” reprezintă un neadevăr dogmatic din atât de multe puncte de vedere: Dumnezeu nu are preferințe, El recapitulează Singur întreaga creație și prin urmare o iubește în integralitatea sa; Dumnezeu este necuprins, El nu poate fi circumscris unor spații de orice factură; Dumnezeu nu poate fi antropomorfizat deși în Sfânta Scriptură se recurge de multe ori la o astfel de tehnică pentru a fi explicate niște concepte care altfel ar rămâne inaccesibile minții umane; nu putem și nu avem dreptul să emitem păreri cu privire la planul divin căci “gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre” (Isaia 55, 8).
2. În melodie se sugerează ideea că divinitatea este incompatibilă cu catedralele impozante, întâlnirea cu aceasta fiind facilitată de spațiul bisericuțelor modeste. În fapt, Dumnezeu este prezent în chip real, pe oricare Sfântă Masă din Altarul oricărei biserici, indiferent de dimensiunile acesteia și orice credincios este chemat să se unească cu El prin Taina Euharistiei, spre a dobândi asemănarea cu El, spre a împlini planul treimic cu privire la om. Părinții Bisericii vorbesc despre două căi de cunoaștere a lui Dumnezeu: prin Sfânta Împărtășanie, acesta fiind de fapt scopul fiecărei Sfinte Liturghii și prin rugăciune. Descoperirea lui Dumnezeu în afara acestora nu este imposibilă, dar este cu siguranță îngreunată, datorită unei obtuzități a celui ce nu se deschide pe sine mesajului divin. Dacă Dumnezeu ar prefera doar anumite locașuri de cult, ar însemna că ar discrimina o parte dintre credincioși, ori Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel, chiar și atunci când aceștia fac lucruri contrare voinței Sale.
3. Autorul melodiei mai sugerează că Dumnezeu poate fi întâlnit doar într-un locaș de cult – inițial se gândește că L-ar putea întâlni într-un spațiu laic, apoi realizează că Acesta nu ar avea ce să caute într-un astfel de loc. Dumnezeu este însă omniprezent, iar creștinul este îndemnat să Îl caute cu sinceritate oriunde s-ar găsi. Dumnezeu este creatorul întregii lumi, ca atare nu este nepotrivit ca cineva să Îl caute “în tot locul stăpânirii Lui” (Psalmi 102, 22). Mai mult, “acolo unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și eu împreună cu ei” (Matei 18, 20). Acesta este înțelesul Bisericii, acela de sinaxă a celor credincioși, aflați în comuniune de credință.
4. Ascultătorii sunt manipulați (sensibilizați să adere la opinia prezentată în textul melodiei) prin prezentarea preferențială a unor informații cu privire la Catedrala Mântuirii Neamului: faptul că este construită pe un teren de 11 hectare, că va fi deservită de 12 lifturi, că vor exista săli polivalente, spații auxiliare și o parcare subterană. Versurile omit în mod voit să precizeze faptul că în cadrul complexului din care face parte Catedrala Mântuirii Neamului se va construi și o unitate medicală – Centrul Sfântul Apostol Luca – care va fi dotată cu bloc operator, departament de radiologie – imagistică medicală, cameră de gardă pentru urgențe. De serviciile acestui spital vor beneficia, poate, și cei care astăzi se opun cu înverșunare împlinirii acestui deziderat de aproape 100 de ani, verbalizat de personalități de prim-rang al acestui popor precum regele Ferdinand I, patriarhul Miron Cristea, etc. Tot în arealul Catedralei Mântuirii Neamului vor fi găzduiți și pelerinii prezenți pentru diverse evenimente religioase care până acum erau nevoiți să doarmă pe lespezile reci ale bisericilor sau chiar în aer liber.
5. Solistul încearcă să se identifice cu cei cărora le adresează de fapt melodia, creștinii, spunând că, asemenea acestora, și-a analizat visul încercând să și-l explice, ca și cum o astfel de activitate ar fi obișnuită pentru cei care cred în Dumnezeu. În realitate, Părinții Bisericii îi avertizează să nu cadă într-o astfel de capcană întrucât visul poate veni de la Dumnezeu, de la diavol sau poate fi indus de gânduri aflate în subconștient. Un indicator că un vis nu este un mesaj primit de la divinitate este starea de neliniște pe care o experiază cel care l-a avut. Din acest motiv, nu este util ca visul să fie sondat și cu atât mai puțin ca acesta să fie împărtășit și altora. Totodată, demersul de a încerca să descoperi semnificațiile unui vis nu are baze științifice, ci, dimpotrivă, se poate recurge la tot felul de tehnici ezoterice care nu sunt în nici un caz apanajul unei persoane raționale. În plus, poate conduce la tot felul de speculații care nu au nici o legătură cu realitatea. Pentru cel care nu crede în Dumnezeu, interpretarea viselor ar trebui să fie o ocupație cel puțin la fel de aberantă.

M-aș bucura să văd reacții din zona spațiului artistic menite să deștepte conștiința acestui popor adormit de fiecare dată când pe scena politică sau a societății civile se produc derapaje, însă acest lucru nu se întâmplă. Nu cu mult timp în urmă, se striga în stradă “Vrem spitale, nu catedrale!”. Cu toate acestea, atunci când guvernul a hotărât închiderea a peste 400 de spitale, nu a existat nici măcar o luare publică de poziție prin care să se conteste această decizie. Nu a contestat nimeni introducerea cardului național de sănătate pentru care s-au cheltuit sume exorbitante de la bugetul public cu toate că sistemul este nefuncțional și acum, la un an după introducerea lui, iar o vizită la medic sau la farmacie reprezintă întotdeauna un motiv de umilință pentru posesorii acestui instrument. Nu s-a preocupat nimeni de banii înghițiți de National Arena, care a fost închisă o perioadă din cauza problemelor de siguranță pe care le implică exploatarea sa și pe care cei mai mulți probabil că nu vor apuca să o viziteze nici măcar o dată în cursul vieții. Nu se opune nimeni construirii unei mega-moschei pe un teren acordat gratuit de statul român deși, în contextul geo-politic actual, un astfel de edificiu se poate constitui într-o amenințare la adresa securității Bucureștiului. Toate aceste observații mă fac să mă întreb: cine se află în spatele acestor inițiative, ce se speră să se obțină cu ele și, mai cu seamă, cât timp ne vom mai lăsa manipulați, refuzând să mai gândim cu propria minte, pentru noi înșine?